Gossip girl, pistol cu apa!

BARFA!! Ce ne-am face fara ea? Despre ce am putea discuta???

Sa va zic o scurta intamplare, care m-a socat..cel putin.

Intr-una din sambete, imi faceam rondul prin oras, ca deh, sambata e ziua consacrata cumparaturilor…si dintr-o data sunt oprita de o doamna, batrana ca istoria, pe care n-o mai vazusem niciodata, dar care n-a rezistat si m-a oprit. Am salutat-o politicos, gandindu-ma ca poate s-a ratacit…cand ce sa vezi:

Ea: “Auzi domnisoara, tu esti a lu’ X? (adica a mamei si a tatalui)”

Eu: “Da. De ce?”

Ea: “Pai tu nu ai murit??”

Eu: “Aaaa, …..nu cred…. .” (pauza pentru receptionarea corecta a mesajului)

Ea: “Cum nu? Eu am auzit ca ai avut accident de masina si ca te-ai dus.”

Eu (si mai oripilata de convingerea ei): “Nu stiu ce s-a auzit,mmmm, (n-am reusit sa nu ma balbai, caci era prea ciudata conversatia asta) dar cred ca nu sunt o fantoma acum si daca ma vedeti, inseamna ca sunt bine”.

Ea: “Mda…cred ca asa-i…bine fata mamii, ca nu ai patit nimic.”

Ce mai ziceti acum? Mai aveti ceva de comentat? Cred ca dialogul spune tot! De unde si pana unde s-a auzit chestia asta, sa nu ma intrebati, caci nici pana in ziua de azi nu am aflat, n-am aflat nici macar de o alta persoana, care sa fi patit asa ceva si sa fi avut acelasi prenume.

Mai ramanea ca doamna sa inceapa sa boceasca si tacamul era complet..oricum momentul a fost cat se poate de ciudat, desi daca recitesc ceea ce am scris mai sus..pare chiar amuzant…desi inca incredibil!

Romanu’ filosof!

Ninge asa de puternic, incat imi vine sa-mi iau paltonul si sa dau fuga in fata blocului si sa organizez o bataie cu bulgari (dar asta mai tarziu), acum in schimb am un moment de reculegere si respiro si realizez ca in fiecare zi se mai adauga un lucru pe care nu-l mai suport in frumoasa Romanica, in care mi-a fost dat sa traiesc (se lucreaza la o azvarli din tara).

Titlul cred ca spune tot si de filosofia romanului sunt satula demult, doar ca acum simt o nevoie imperioasa de a-mi exprima dezgustul. Lucrul cel mai ciudat din toata filosofia este urmatorul: cand ar trebui sa iei in considerare expresia “daca taceai filosof ramaneai”, tu il iei pe “nu” in brate si comentezi orice fara a fi in cunostinta de cauza. Cand ar trebui sa-ti vina vreo idee stralucita…puff..zgomote de fundal.

Ne uitam aseara la un film, romanesc de felul lui, a carui actiune e o tableta perfecta impotriva insomniilor si am realizat ca eram mai obosita de zgomotele de fundal, decat de film in sine. Acum e momentul perfect sa-ti dai cu parerea, sa exprimi prin intermediul actiunii filmului si implicit al actorilor toate ideile stralucite ale unui roman…si tu ce faci? Pui interminabile momente cu o acuta lipsa de cuvinte, dar nu te gandesti sa-mi elimini macar zgomotele alea asurzitoare (o fantana arteziana, niste pasi, motorul masinilor, etc. ) si dintr-o data, vizionarea unui film romanesc (ce-i drept, exista si exceptii)  devine o lupta continua cu tine si telecomanda: da volumul mai incet cand  tace toata lumea, da-l mai tare cand intr-un final apare o replica, sa nu surzesti de tot.

Apoi  te enervezi, schimbi canalul si cum la noi pana si duminica este dedicata in totalitate politicii absurde, te pomenesti cu un “mare” deontolog, care nu stie pe ce lume se afla si nici de ce e prezent in emisiune, dar domne’ isi da cu parerea, de parca si-ar povesti amintirile din copilarie la Oprah Winfrey in emisiune. Si ii contrazice pe toti si se enerveaza, nu acorda dreptul la opinie si se contrazice singur, caci prea multe tampenii spuse pe metru patrat,  zapaceste pana si creierul domniei sale.

Ne dam cu parerea in orice domeniu si mai ales in cel privitor la viata personala a unor persoane pur si simplu insignifiante (ca de Creanga sau Eminescu nu vorbeste nimeni). Romanul nu poate respira daca nu stie ce se intampla in curtea vecinului si mai mult daca nu povesteste si altora, ca deh , doar n-o sa vorbim despre teoria conspiratiei.

Am obosit sa tot mut canalele si sa dau din dracu’ in tata-su’, tocmai de asta am cam eliminat televizorul din programul meu, ce-i drept si din lipsa de timp, dar in special din cauza unei oboseli psihice acute dar mai mult ca sigur..cronice.

As vrea ca pentru o singura zi sa nu mai aud de politicieni sau de pareri si opinii ale unor oameni a caror singura calitate este aceea de a umple ecranul televizorului.  As vrea sa vad personalitati recunoscute ale Romaniei, muzica buna si filme de exceptie.

Poate o sa fiu considerata ipocrita, dar trebuie sa recunosc ca Gadea si Badea sunt singurii pe care-i mai agreez si la ale caror emisiuni ma uit cu placere, caci daca tot e sa ne uitam la emisiuni cu tema politica, macar sa fie pline de satira, ironie si umor..astea ne-au mai ramas, restul e tacere sau mai bine zis vorbe-n vant….

Girls just wanna have fun

Mda, am cam “uitat” sa mai postez ceva, in ultima perioada…acum incerc sa recuperez incet..dar sigur.

N-am sa ating subiecte gen munca, job, agitatie, stres si  nici pe cele sentimentale, astea le tin pentru mine, nu le mai impart pe nicicare  si daca prietenele mele m-au tot batut la cap sa mai adaug un articol nou, mi-am zis: “atunci ce-ar fi sa scriu despre o seara a fetelor”, sa vada ca nu le mai neglijez.

Reteta este una extrem de simpla: se lasa iubitii acasa sau unde vor ei sa stea (cine are, cine nu – e si mai bine), se aduna mai mult de 2 prietene (in cazul meu se aduna vreo 5), se pune muzica buna (aici depinde de gusturi, noi suntem adepte ale genului retro/oldies) si se da volumul la maximum.

Fiecare are dreptul sa-si incalzeasca vocea pentru mai tarziu, sa nu cumva sa greseasca tonul, asa ca toata lumea se prezinta cu un pieptene sau spray pe post de microfon, se cauta melodiile pe youtube (cu tot cu versuri) si…uh, la la, avem formatie in devenire!! )

Urmeaza ritualul spoielii, pe care orice fata care se respecta il stie: fond de ten, dermatograf, ruj, un parfum fin si logic (e logic numai in cazul meu), o rochie neagra, mulata de preferinta, nimic vulgar, nimic la vedere in mod exagerat, un lantisor si un inel si bineinteles: pantofii cu toc. O vizualizare in ansamblu in fata oglinzii, sa fim sigure ca totul se potriveste, caci fetelor less is more (adica prea multe bling-bling-uri dau migrene) si sa nu uitati de un pic de mister (nimeni nu-si face o parere buna daca-ti arati toate “podoabele”).

Si ziceam ca se fac vocalize ca sa nu dam gres..eei bine, asta pentru ca vocile noastre “sublime”, vor fi auzite si de altii si nu exista un  loc mai potrivit pentru asa ceva, in afara de binecunoscutul karaokeee!!

Bun, am ajuns si acolo, tinem degetele incrucisate sa gasim o masa libera si de aici totul decurge de la sine: fiecare comanda ce isi doreste (la mine se stie deja comanda: Lipton Ice Tea), asteptam bonurile, tichetele, cum vreti sa le spuneti si plecam in cautarea unei melodii. Repertoriul nostru e binecunoscut deja: Compact – Trenul Pierdut, Holograf – Dimineata (desi e rasuflata deja)…si inca o melodie la alegere dintre urmatoarele (caci pe astea le stim noi cel mai bine): Fergie – Big girls don’t cry, UB40 – The way you do, the things you do, Jason Mraz – I’m yours, Bosquito – Pepita (valabila pt momentul in care distractia e deja in toi), Holograf – Ti-am dat un inel si lista continua caci am un lapsus acum si oricum fredonez intr-una Ronan Keating – This I Promise You .

PS: va sfatuiesc, in cazul in care vreti sa urmati modalitatea noastra de relaxare si distractie sa va uitati bine de tot pe lista cu melodii ca sa nu dati gres ca mine: e trist sa astepti sa vina seara, sa te pregatesti pentru o anumita melodie (Laura Stoica – Mai frumoasa, in cazul meu) si apoi sa realizezi ca nu face parte din repertoriul disponibil.

In cazul in care exista prin local o voce intra-adevar sublima, care poate fredona cu lejeritate melodii ale monstrilor sacrii ai muzicii (Frank Sinatra, Elvis Presley, Whitney Houston, Robbie Williams) si mai exact melodii precum : My way, Simply the best, Suspicious Minds sau She’s the one…. e clar : traim melodiile de parca le-am fi auzit pentru prima oara.

Si uite-asa trec orele  fara sa ne dam seama, se face tarziu, lumea pleaca..si intr-un final ne urnim din loc si noi…fredonand fiecare cate o melodie si asteptand joia urmatoare,..alte melodii, alte rateuri…si de ce nu alta seara cu fetele!

Nighty-night my friends!

Bucuria vine din lucruri marunte

Vorbeam in post-urile anterioare despre copilarie care …s-a dus. A disparut si desi cand esti copil, singurul vis este sa “te faci mare”, cand ajungi acolo, iti doresti din nou sa retraiesti sentimentul acela…de dulce inocenta combinata cu  naivitate sau bucuria pe care ti-o aduc lucrurile marunte. Acum incerci, atunci cand poti, sa te mai simti copil, chiar si pentru o clipa: un cuvant spus peltic, o bataie amuzanta dar zdravana cu un prieten, o plimbare prin parc, fredonezi un cantec invatat demult la gradinita….toate astea din dorinta de a alunga grijile zilnice, temerile, problemele si de ce nu..stresul.

De cele mai multe ori uitam sa ne bucuram de ce avem…de cele mai multe ori nu apreciem, ne spunem “se putea si mai bine”,  iar atunci cand se intampla sa fie mai rau, ne spunem ca suntem ghinionisti. Suntem prea orgoliosi si egoisti ca sa realizam ca  bucuriile mari dureaza putin, bucuriile marunte…au o durata mai lunga, vin mai des si deci adunate laolalta, formeaza ceea ce noi numim fericire…

Poate ca intr-adevar viata nu e atat de frumoasa pe cat speram noi sa o putem face, poate ca nu tot timpul primim de la viata ceea ce meritam: fie ca e vorba de un suport financiar considerabil, fie ca e vorba de un loc de munca ideal sau de persoane care te fac sa te intrebi daca toti suntem meschini…dar toate astea ar trebui sa te faca mai puternic, mai increzator in propriile forte, sa te faca sa intelegi ca trebuie putin efort pana ajungi la cireasa de pe tort.

Fiecare dintre noi spera ca viata sa-i ofere ceva fabulos, bucurii nemarginite,  imposibil de zdruncinat si sunt convinsa ca asa si este la fel cum sunt convinsa si de faptul ca multi dintre noi, nu stim incotro s-o apucam, ca sa ajungem acolo sus.

Si citind randurile de mai sus, ma intreb: “dar oare mie ce imi rezerva viata?”…Si asa cum o cunoscuta companie spune “viitorul suna bine”, gandindu-ma la ceea ce am in prezent, de ce nu? Pot afirma si eu acelasi lucru: viitorul suna bine, ba chiar promitator .

Vorbeam de asa zisele ghinioane, pe care le au oamenii in viata atunci cand dau gres…Ei bine, am realizat ca “ghinioanele vietii”, sunt doar modalitati de maturizare ale omului, etape prin care fiecare trebuie sa trecem pentru a ne forma un caracter, pentru a vedea viata si cu alti ochi. La inceput iti par nefolositoare, dure si dureroase, apoi iti dai seama ca a fost cel mai “bun rau” posibil, ai realizat ca esti puternic si ca poti merge mai departe cu fruntea sus, pentru ca ai mai invatat ceva: stii acum ce-ti doresti si ce trebuie facut ca sa obtii bucuriile vietii sau sa eviti un alt posibil ghinion.

In concluzie, viata e scurta si uneori plina de probleme, dar e prea frumoasa, ca s-o risipim gandindu-ne la ghinioane.

Deci dragii mei va dau un sfat si  doresc sa inchei intr-o nota pozitiva, caci ma caracterizeaza optimismul si buna dispozitie (sau cel putin acum imi merge foarte bine:P):  Cine vrea sa-i fie bine,  Sa ia viata-asa cum vine.

http://buzzly.wblog.ro/ …still available

M-am decis, din cauza unor probleme tehnice, sa realizez un nou blog, dar inca va puteti delecta cu post-urile mai vechi, dand un simplu click pe link-ul de mai sus sau pe Buzzly’s Thoughts – Part 1, de la Blogroll.  

Vizionare placuta!

Din nou despre copilarie…

Recunosc ca aceasta dorinta a mea de a istorisi cateva din amintirile mele,  se datoreaza unui roman (David Coppperfield – Alexandre Dumas), care are “acel ceva”, ce te duce cu gandul la copilarie.

O mare parte a copilariei, vacantele in special, le-am petrecut ca orice copil..la bunici. Nu, bunicii mei nu au stat la tara, desi mi-as fi dorit asta foarte mult, dar n-a fost sa fie. Ei au locuit la oras, mai exact in Craiova, desi daca ar fi straini si as face cunostinta cu ei acum, as baga mana-n foc ca nu sunt olteni.

Mamaie si tataie: doi oameni care m-au invatat semnificatia cuvantului “cultura”, caci de la ei am auzit prima oara despre Eminescu, atat de des, incat ajunsesem sa stiu Luceafarul cap-coada si care  spre rusinea mea l-am cam uitat.

Si acum imi aduc aminte de parca ar fi fost ieri, cum mamaie facea mancarea cu o zi inainte, pregatea o sticla cu apa si un sandwich si plecam la o “plimbare culturala”: Muzeul de Arta, unde am vazut pentru prima oara o pictura abstracta si am inteles dedesubturile ei atat de bine, incat aveam impresia ca pictorul a fost tare grabit de a scrijelit asa. Apoi  mergeam la Muzeul de Arta Populara, unde am vazut un costum popular, pe care si acum mi-l amintesc in cele mai mici detalii, de un alb imaculat cu un brau si o naframa, ambele rosii cu fire stralucitoare, opincile acelea incovoiate, cu care acum sunt mai mult decat obisnuita, cu toate traditiile specifice vremurilor de demult expuse pe pereti…

De cele mai multe ori, vara mai exact, obisnuiam sa mergem la Gradina Zoologica, unde eram indragostita de doi ursi, caci nu stiu daca asa ii chema, dar stiu ca eu le spuneam Lady Dy si Didica, de veveritele care se catarau in copacii pe langa care treceam, podul acela al carui nume nu-l mai retin, dar stiu ca mi se parea enooorm si foarte subred, caci calcam pe el atat de usor, doar de teama de a nu se surpa.

Si dupa lungi si istovitoare  plimbari, care-mi umpleau inima de bucurie, ne intorceam acasa, unde tataie asculta la casetofonul lui muzica pe care o ascult cu mare drag si in ziua de azi, caci era de-a dreptul acaparat de cantecele celor de la BZN.

Tin minte ca imi placeau cartile si ma bucur ca pot spune ca si azi imi plac la fel de mult, doar ca pe atunci nu stiam sa citesc, totusi imi placea la nebunie sa scot cartile din imensa biblioteca si sa le rasfoiesc, chiar daca nu aveau nici o imagine. Maia mea fiind o femeie inteligenta (Eminesciana cum ii spunem noi), stia ca ma temeam tare mult de foehn, mai exact de zgomotul asurzitor al acestuia..asa ca il punea pe carti si uite cum am scapat si de meteahna de a imprastia cartile prin toata casa.

Stand la bloc, aveam o vecina, Floriana, cu care imi petreceam timpul in fata blocului, cu care ma  jucam de-a bucataria. Ce ne mai placea sa ne facem ca purceii, caci activitatea noastra preferata era sa combinam  apa cu nisipul si sa facem…noroi. Cred ca datorita ei sunt inebunita dupa branza acum, caci dupa ce stateam atata timp afara, ne lua foamea, iar bunica ei ii aducea paine cu margarina si branza..si waaai ce mai pofteam si eu. Asa ca din urmatoarea zi si mamaia mea aveaaceasta sarcina: sa-mi aduca si mie acest mic dejun pe banca din fata blocului.

Era in centrul orasului un magazin “Unirea”, cred ca asa se numea, un fel de mall al vremurilor de atunci…unde imi placea tare mult sa-mi clatesc ochii la…vaze, caci erau atat de stralucitoare, incat nu-mi puteam lua ochii de la ele.

Nu am fost un copil care sa faca taraboi cand nu i se indeplinea vreo dorinta, ba chiar mama imi spune uneori ca sunt mult prea “econoama”, dar din cand in cand imi mai doream si eu cate ceva si nu ma pot plange, caci am avut parte de absolut tot ce mi-am dorit: oule Kinder, nebunia copiilor, nu faceam nimic cu jucariile alea, poate doar ii faceam de lucru mamei cand stergea praful, fiindca eu le consideram bibelouri si le aveam etalate pe un raft al bibliotecii. Apoi mai erau jocurile Lego…hmmm, zic eu si nu vreau sa mint…ca aveam galeti intregi de astfel de piese si tare imi mai placea sa cosntruiesc fel de fel de cladiri sau roboti.

N-am fost atrasa de papusi, caci mi se pareau plictisitoare, in schimb insa imi placeau tare mult pustile…si o data de Craciun, Mosul, mai exact bunicii mei, mi-au dat cadou o pusca. Ce rusine mi-a fost de ei, caci nu-mi placea deloc:  scotea niste zgomote care ma inspaimantau, dar pana la urma m-am obisnuit cu ea.

Da, am chinuit si eu animalele, mai exact melcii: ii gaseam pe vreun trunchi al unui copac si eu si prietenul meu din copilarie Cristi ne consideram mari veterinari: ii scormoneam cu un bat, de ieseau numai spume..si noi in naivitatea specifica acestei etape: copilaria, eram convinsi ca ii salvam de la pieire.

Apoi am mai crescut, au inceput sa-mi placa papusile Barbie, imi placea sa le organizez nunta, a inceput sa-mi placa sa fac pe sefa in cercul meu de prieteni…mai tarziu m-am indragostit si cum era la moda…tineam si eu ca tot omul un jurnal. Sa nu va zic cate culori a avut fata mea, cand ai mei au dat de el si l-au citit, mi s-a parut tare rusinos ce scrisesem acolo, desi acum cand ma gandesc nu era nimic, dar totusi la vremea respectiva era ceva important daca iti placea de un baiat si era mai mult decat penibil sa stii ca parintii iti cunosc gandurile.

Am crescut, am ajuns la liceu, unde mi-am facut alti prieteni, am inceput sa merg la discoteca. Era o adevarata sarbatoare cand mergeam la disco. Aranjarea incepea cu 3 ore inainte de plecare, doar ca sa fim sigure ca totul e perfect…si nu ajungeam bine, ca se strica tot aspectul de la atata zbantuiala.

Am ajuns si la Timisoara, unde imi spuneam eu ca voi face tot ce mi se nazare…scart!! Caci nu am facut nimic iesit din comun: ieseam intr-un club…rar, foarte rar (in primul an)..apoi deloc (in ceilalti), restul timpului liber il foloseam stand pe palierul de la camin, cu fetele mele de ma mir ca nu am facut gaura in beton de atata sezut…si ce ne mai placea sa disecam orice subiect, sa radem, sa glumim, sa cantam, sa ne prostim..si uite-asa mi-am petrecut eu anii de facultate..si nu-mi pare rau.

Acum, in prezent, sunt alt om, sunt mai mare un pic, dar gandesc la fel, viata ma indreapta spre alte intamplari si sper eu pe drumul succesului….dar, nu ma grabesc…avem timp pentru toate…

Din copilarie adunate…

E ciudat cum atunci cand esti copil iti doresti sa devii adult, iar cand esti adult, tot ce-ti doresti e sa retraiesti copilaria…acea “copilarie”, care nu implica griji, stres, nervi, agitatie, acea copilarie in care timpul nu exista, in care stiai doar ca atunci cand se insereaza trebuie sa mergi acasa, sau sa astepti in fata blocului strigatul “hai acasa!”, in care singurele griji erau dorinta de a avea mai multe jucarii decat vecinul si cum imbraci papusa  astfel incat sa o intreaca pe ale prietenelor tale.

Sunt multe amintiri care imi inunda sufletul, multe momente ce nu vor putea fi sterse cu nici o radiera, dar ce ma face sa ma umflu-n pene exact ca un paun e faptul ca in majoritatea povestilor mele din copilarie sunt prezente cele doua figuri care m-au format ca om: parintii.

Pe la varsta de 4 ani, am primit un aparat diafilm, care mi-a infrumusetat fiecare seara, caci nu ezitam sa-mi pun tatal la treaba si sa-mi proiecteze pe tavan imaginile nenumaratelor povesti pe care istoria ni le-a facut cadou.

Dar nu diapozitivele erau singurele povesti de care auzeam, caci eu eram de fapt fascinata nu de imaginile acelea, ci de povestile pe care mi le istorisea tata cu “Cei 3 purcelusi: Tica, Mica si Mitica”, de care foarte tarziu am aflat ca erau simple inventii, dar pe care mi-am promis sa le transmit si copiilor mei, caci si acum ma cuprind emotiile cand imi aduc aminte cum cei 3 purcelusi erau la un pas de a fi inghititi de lup.

Intr-o alta seara, am avut privilejul ca de la geamul dormitorului nostru sa  avem o intalnire de gradul 3, caci tatal meu asa imi spunea: pe cer e un OZN, desi nu stiam ce-i aia, dar eram convinsa ca nu-i de bine si abia dupa ani si ani de zile am aflat ca “Ozn”-ul acela, era de fapt o cometa si sincera sa fiu nici acum nu stiu ce a fost, dar era interesanta lumina aceea de pe cer.

Orice copil adora dulciurile, dar eu nu eram ahtiata dupa ele, cel putin  nu ca acum, totusi erau doua ciocolate pe care cand le primeam aveam impresia ca am parte de un adevarat festin al printeselor din poveste. Mai stiti de “Scufita Rosie”, acea mingiuta plata, invelita intr-o hartie pe care erau desenati Scufita si Lupul? Sau “Kiss”, ciocolata care avea o crema pufoasa cu gust de capsuni sau banane..Mmmm, aceste ciocolate cu siguranta imi indulceau si incantau simturile si sunt de fapt si singurele dulciuri de care imi amintesc si pe care intr-adevar le apreciam, caci la cat de rar le primeam, aveam impresia ca sunt foarte, foarte scumpe.

Im mai aduc aminte ca intr-o zi am plecat la cumparaturi cu mama si eu una, de mica am stiut ce-mi doresc, caci acelasi lucru imi doresc si acum: pantofi! Numai ca atunci vroiam pantofi de doctor, aia albi rotunzi cu gaurele, care acum mi se par oribili, dar care atunci erau un adevarat lux. Saraca mama a trebuit sa amane restul cumparaturilor, caci “odorul” ei vroia slapi.

Cand erati mici, nu va temeati de intuneric? Eu n-am facut nota discordanta, ma temeam de intuneric de mama focului, ba chiar cu veioza aprinsa, imi imaginam ca n-are sa mai vina ziua niciodata si ca suntem obligati sa traim in intuneric, dar cand vedeam zorii zilei,  imi spuneam “a mai trecut o noapte”.

M-am plimbat prin toate gradinitele din oras: prima a fost la 3 ani, cand una din educatoare ma ameninta si-mi spunea ca ma duce in beci, de ajunsesem sa ma trezesc noaptea plangand de frica ei. Mama, m-a mutat, a zis ca nu vrea sa-i fie torturat copilu’ acolo si bine-a facut, caci, zic eu, n-am ramas cu sechele.  Zis si facut, m-a mutat la o alta gradinita, de unde…am fugit, asa tiptil, tiptil, mi-am facut bagajelu’ si am zburat direct la bunica. Ea saraca, in loc sa se intrebe ce caut eu acolo, s-a bucurat ca-i tin companie si m-a servit cu vestitul ei gris cu lapte. Nu mai zic ca ai mei erau inspaimantati ca nu ma gaseau, dar stiau ei ca n-avea ce sa mi se intample, stiau ei unde puteam fi eu.. si m-au gasit. Stiam eu ca facusem ceva rau, nu degeaba m-am ascuns cu tot cu gris sub masa (caci orice mi se putea intampla mie, dar grisul trebuia sa ramana intact) si ascultam cum tata ma certa. M-am mutat deci si de la gradinita aia…si am ajuns la cea mai frumoasa dintre  toate, caci educatoarele ma alintau, ba chiar ma duceau in sala profesorala si imi dadeau paine cu gem, caci deh, eram favorita lor (parul meu cret a la Shirley Temple, cum eram si poreclita a fost autorul) si uite-asa, de acolo, am ajuns si pe bancile scolii.

Si acum parca resimt mirosul cartilor, al caietelor si veselia cu care intram intr-o librarie, sa-mi cumpere mama creioane, stilouri, radiere, ascutitori si..plastilinaa, bucuria copilariei mele!!

Nu-mi aduc aminte sa fi facut ceva memorabil in timpul scolii primare, ma simteam un om mic, care a ajuns intr-un loc important si care se chinuia sa faca liniute, sa scrie, sa calculeze si sa citeasca..uff, tare greu mi-a fost sa invat sa citesc, atat de greu incat mama se temea ca o avea copilu’ probleme si n-o sa reuseasca, dar a fost greu pana m-am pornit, caci dupa aceea devenisem o Andreea Esca in miniatura.

Si uite-asa, incetul cu incetul, desi acum daca stau sa ma gandesc, timpul as trecut extraordinar de repede, am ajuns ceea ce sunt acum.

Sunt mandra de amintirile mele, de povestile mele, de tampeniile pe care le-am facut si mai sunt multe de povestit, caci si dupa ce am mai crescut am mai facut boacane, dar e timp destul  pentru alte istorisiri…azi ma rezum la acestea…